un şir de cinci

 

 

 

 

Iniţial, nu ne vorbeam la per tu

 

 

 

El lucra la o companie de dezvoltatori afiliată unei mari bănci austriece. Secretare, anticamere, aer condiţionat. Eu eram în blugi, şi nu! nu era vineri. Totuşi, cămaşa roz m-a salvat; deja de vreun an de zile se purta rozul prin corporaţii. M-a vârât într-o cameră standard, cu markere, retroproiector şi un fel de şevalet de aluminiu pe care zăceau foi A1 cu scheme de marketing mâzgălite neglijent, însă – hm! – dinamic. Da, „dinamic”, ăsta a fost ultimul cuvânt pe care l-am auzit, după ce timp de aprox. 20 minute mi-a vorbit la fel de aiurea, vag şi politicos ca şi în cele 5-6 convorbiri telefonice pe care le avuseserăm până atunci doar ca să stabilim ziua, ora şi locul întâlnirii:

- Ne auzim pe mail, da? Sper că sunteţi de acord. Haideţi să comunicăm pe dinamic!
- ?

dar nu mi-a mai răspuns, mi-a dat ignore, finuţ, şi mi-a făcut cu ochiul. Purta cravată, roz, cu nod mare, prosper.

Peste vreo 2 săptămâni, un alt telefon. M-a sunat de fapt secretara; în mod sigur nu una din cele care stăteau în hol imediat ce intrai, ci alta – gen „personal assistant”. Erau pe Heathrow şi am fost pus pe hold, am ascultat menuetul de Boccherini vreo 5 minute: îmi place f. tare să cred că el încă mai era prin vreo cabină de veceu, încă nu terminase, iar secretara a reuşit să mă prindă la telefon mai repede decât crezuse – iată o problemă de time management, iată o anticipare – şi m-a pus, într-un final, pe speaker. Probabil că şi pe înregistrare, aşa cum am observat mai apoi că făcea cu aproape oricine.

- Cum merge? Aţi lucrat ceva pentru noi? şi, fără să aştepte vreun răspuns: sunt la duty free-uri. Spuneţi-mi, vă iau ceva? Când ne vedem?

Avea să se întâmple în doar câteva zile, la un prânz gen „vă las pe dvs. să alegeţi restaurantul.” Îmi parcasem matizuţul pe o stradă aiurea, undeva mai departe, ascuns după un pom, şi împrumutasem un laptop: nu vroiam să par unprofessional. (Asta poate şi fiindcă, din ziua în care am făcut schimb de cărţi de vizită, secretara dânsului îmi forwarda periodic tot felul de chestii pe mail, ca de ex. „Cum să fii business în mod natural”, „Ce se întâmplă dacă Mahomed încă nu a clipit?” sau „10 trucuri pentru ca şeful să-ţi reconsidere o mărire de income”.) Şi, în fine, păpam amândoi ciorbă
de burtă,
când dintr-o dată m-a luat o durere cruntă
de burtă – dimineaţa
păpasem repede
o felie de pepene. Şi chiftele
rămase de sâmbătă, de când venise
mama la mine
şi îmi gătise / şi mă servise -

aşa că l-am lăsat pe dl. Corneliu (aşa-l chema – e un nume antic, mi-a zis) cam 20 minute singur la masă. Ştiam că nu se face cf. Codului, dar literalmente mă scăpam pe mine, simţeam că pleznesc. Când m-am întors, alb la faţă, i-am zis că mi-a fost greaţă, mi-a fost rău, probabil de la smântâna din ciorbă etc. I s-a părut inadmisibil, şi a vrut să cheme chelnerii, să-i interogheze, acolo, pe toţi. A vrut chiar să sune Mai Sus, să relateze toată povestea, sintetic, ca într-un Minute of Meeting bine făcut. Şi să ceară un feedback, atunci, pe loc. Dar până la urmă a trimis doar un mail from his sexy iPhone (da, exact! la noi încă nu apăruseră) cu Subject: „pls reply a s a p” şi mi-a dat şi mie Cc.

Şi iată cum filmul nostru începea să se construiască destul de eficient: pe milă. Îmi imaginam deja ceea ce avea să se întâmple – şi, de altfel,
s-a şi întâmplat, însă cu un delay de 2 ani -
o factură
destul de interesantă dpdv sumă.
Părea chiar îngrijorat, credea că
am vomitat
şi (iniţial, fără vreun rezultat) mi-a sugerat
cu blândeţe
ca de-acum înainte să nu mai folosim unul cu altul
pronumele personal de politeţe.

Mirosul toxic al pielii

 

 

 

E un aer irespirabil, mii de trupuri adunate la un loc, şi o lumină oarecum filtrată, şi soarele, greu şi imens, coborând aici sub marea cupolă. Cei patru nu au venit. În schimb, zeci de oameni întind cabluri, fac probe, cuplează microfoane, decuplează mufe. Aşteptăm. Ne e bine, îmi e bine. Te ştiu aici, în spatele meu, încercând să-ţi păstrezi şi tu echilibrul; la fiecare mişcare a mea răspunsul tău nu întârzie, şi tot jocul ăsta îmi place.

Zâmbim. Feţele noastre au irizaţii neobişnuite, lumina vineţie a soarelui se descompune în jur, inimile ne bat tot mai tare. În aer e ceva aproape fizic, ceva parcă ar vrea să prindă contur şi să se lase atins; privim doar înainte, în aşteptarea clipelor ce negreşit vor veni, intens şi magnific – ochi strălucitori, înfierbântaţi, sub marea cupolă.

Mă prinzi după umeri şi, cu un gest ferm, îmi presezi încet claviculele. E mâna ta, cu antebraţul puternic şi fibrele cărnii ca împletiturile unui bici. Îţi simt mirosul de vişină putredă, mirosul toxic al pielii şi – dintr-o dată, undeva în lateral – convulsii, mişcări, ţipete. Se formează un val de oameni care face ca totul să se deplaseze, uşor, într-acolo. Acolo unde probabil a căzut cineva, unde (probabil) cuiva îi e rău – şi mâna ta mă apasă, din ce în ce mai tare, şi-mi ajunge aproape de baza gâtului. O simt rece, şi poate aş vrea să-mi păstrez privirea îndreptată spre scenă. Poate aş vrea să-ţi muşc din carne, îmi place să cred că ştii asta, că vrei asta etc. – şi acolo, într-adevăr, e o fată: câţiva inşi încearcă să o ridice. Un alt val în mulţime; tipii îşi fac loc şi trec cu ea pe braţe, la doar câţiva centimetri de mine.

E palidă, e frumoasă. Cum stă aşa, inertă, cu buzele uşor întredeschise, seamănă izbitor de tare cu tine – ar putea fi sora ta mai mică, făptura misterioasă despre care-mi vorbeşti când şi când, şi pe care n-ai cunoscut-o niciodată. Ar putea fi sora ta, cărată pe braţe, probabil moartă. Ar putea fi sora ta, moartă.

&

 

Desigur, dacă n-ar fi fost atât de incompetentă
poate nici noi nu montam sistemul
de supraveghere online. Dar ea dormea la TV
şi salteluţa cu senzori bâzâia încontinuu – copilul

putea să moară asfixiat – şi degeaba. Tăiai lemne pe ea
în schimb cerea lună de lună mai mult.
La început îl trimiteam zilnic pe DJ s-o verifice
să controleze poziţia camerelor, IP-ul şi mufele

însă cu timpul ne-am mai calmat, am concediat-o
şi ne-am implicat noi înşine, proactiv, în aventura vieţii în trei.
Pe fetiţă am botezat-o Teea Cornelia: primul nume
l-am ales eu, după Tea Leoni (actriţa mea preferată)

iar al doilea, evident, e al lui iubi. Eu mai îmi doresc
un copil, chiar dacă iubi al meu îmi repetă întruna că D-zeu
a văzut tot, iar acum îl pedepseşte
şi, mai mult ca sigur, îi dă încă o fată.

mai jos, lângă fostul baraj

 

un şir de cinci
distribuit de-a lungul marilor conducte
înfăşurate în vată de sticlă şi staniol putrezit

- vorbim yoga & badminton
şi ne grăbim către râpă, dincolo de râu -

în urmă
basculante cu moloz şi gunoaie

piese lipsă, rugină
pe arcele podului
urme de vopsea – “galben-larvă
sau galben-şarlotă ??” – şi tot aşa
într-un picior
cămăşi cadrilate, ţigări la bucată
cu mult înainte de a descoperi lucruri, ambiţii

nori verzui
peste un pâlc de copaci de-abia înfrunziţi

vântul umed, de peste deal
şi paşii noştri
antrenând aburi fierbinţi, în ritmul bâzâitului trafo
până la centrala termică de la mal -

o gară minusculă
cu trenuri, plutind, melancolic
printre bidoane de şampon, raţe, conserve

O fâşie subţire de nori

 

 

 

Ai fost plecat pentru 4 zile din ţară. Şi probabil că multă vreme de-acum înainte n-ai să poţi scăpa de senzaţia asta care te ţine de când i-ai întâlnit, întâmplător, camuflaţi / zgribuliţi sub aceeaşi umbrelă. Tocmai ieşeai de la metrou, şi era cât pe ce să te izbeşti de ei.

La întoarcere, în avion, ai timp să-i observi mai bine pe amândoi. Ea pare obosită, dar totuşi veselă. O vezi cum se aşază, se descalţă şi-şi pune în picioare o pereche de botoşi de plastic pe care i-a scos din bagajul de mână. Mai apoi, se ridică şi merge undeva în spate. Se întoarce după vreo 2 minute, ajunge în dreptul tău şi îţi aruncă un zâmbet. Nu apuci să-i răspunzi în vreun fel, a trecut mai departe. Se aşază la loc, scoate din geantă o husă albă pe care o întinde pe tetiera scaunului, după care îşi lasă capul cu grijă pe ea.

E noapte, e aproape ora 23.00. Avionul ia înălţime şi, pe măsură ce se apropie de malul mării, afară se pot ghici formaţiuni incandescente de nori, iluminate puternic de fulgere. Probabil că plouă. Ritmic, pe aripă, două flash-uri roşii / unul alb. Se sting luminile, sunt păstrate doar cele de serviciu. Pe scaunul din spatele tău e bărbatul acela gras, coafat ca o femeie, care-ţi atrăsese atenţia şi mai devreme, la îmbarcare. Citeşte în şoaptă dintr-o carte minusculă, îşi face cruci – şi-ţi aminteşti că n-ai plătit ultima rată ING şi e posibil ca asigurarea de viaţă să nu mai fie valabilă, deci expatrierea cadavrului să nu poată fi făcută de ei, şi pur şi simplu nu ţi-o poţi închipui pe maică-ta alergând prin consulate / ambasade, în doliu, cu bani mulţi şi formulare de completat, şi tot aşa.

Flash-urile albe dispar şi rămân doar cele roşii. Privind în jos, începe să se vadă pământul cu tot filigranul auriu de şosele şi localităţi luminate. Pe măsură ce distanţele cresc, norii devin din ce în ce mai mult o fâşie subţire, perfect orizontală la bază, acolo unde se întâlneşte cu marea.

O priveşti iarăşi. E nemişcată acum, poate a adormit. Şi el, lângă ea, sprijinit cumva de umărul ei. Incredibil cum se pot întâmpla lucrurile, îţi spui. Cu doar câteva ore mai devreme, pe stradă, oameni de tot felul, ploaie, umbrele. Un bătrân cu chitara, un chinez care vinde jucărioarele acelea cu care se fac baloane de săpun. Aer rece, maşini, semafoare. Tu, păşind leneş, atent mai degrabă la trotuarul din plăci de ardezie ude, reflectând lumina albicioasă a zilei. Şi ea, dintr-o dată, ascunzându-se în zadar după umerii lui, agăţată de braţul lui – un ins oarecare, nici nu contează, oricine altcineva decât cel pe care l-a lăsat acasă, pe care-l ştii bine şi cu care eşti prieten de-o viaţă. Până la urmă se opreşte şi ţi-l prezintă: un fost coleg, un colaborator. Un colaborator al firmei. Firmei? De canapele, lustre, vaze de flori. A, da, canapele, lustre, vaze de flori. Mergem la masă cu nişte parteneri de afaceri, iar după asta la aeroport. Ne vedem la aeroport, deci. Da, ne vedem. Totuşi, ce surpriză! era cât pe ce să nu te observ. Da, aşa e – mai spui – şi-ţi vezi mai departe de drum. Şi în tot acest timp

faci eforturi să răspunzi calm, politicos şi raţional unor sms-uri care vin năvalnic de la cea pe care ai lăsat-o singură, 4 zile, acasă. Un ton deloc relaxat + acelaşi cuvânt repetat a mia oară, interogativ. Şi n-ai de unde să ştii dacă peste ani nu veţi fi şi voi analizaţi de cineva, într-un avion de noapte. Nu ai de unde să ştii nici măcar dacă aterizarea anunţată în 15 minute mai are vreun sens, după cum nici taxiul pe care ar trebui să-l iei de la aeroport către casă.

97 kg (ceva termorezistent)

//

 

Dacă e să fim sinceri, pornisem cu stângul
- încă de la Kick-Off Meeting ieşise nasol -
traducerea simultană era fix pe lângă
deşi madam primea o mie jumate pe lună plus bonus

Alina numărase locurile şi-i ieşise unul în minus
motiv pentru care însuşi Motti (sosit un pic mai târziu)
a trebuit să stea pe scaunul secretarei
adus cu deranj în timpul teleconferinţei cu cei din Ankara

dl. Corneliu era şi dânsul stresat, intra şi ieşea
cam din 2 în 2 minute din sală
îşi scotea verigheta şi o învârtea ca pe titirez
sau o muta pe degetul mic, şi iarăşi la loc.

Vizavi se lucra la un turn, era zgomot
deşi tâmplăriile şi pereţii-cortină costaseră o avere
- probabil că ăia aveau ei utilajele vechi
şi norme de protecţia muncii prin părţi.

Au plecat fără să se concluzioneze nimic. Ne era teamă
că pierdem contractul, Alina încerca să facă glume
în timp ce dl. Corneliu, mai agitat ca oricând
aliniase cele 4 secretare în hol (veniseră în adidaşi…)

şi, cu un “Cosmo” în mână, le analiza şi
le măsura din priviri, încercând să-i găsească fiecăreia
un outfit adecvat. Nu mai vroia să-l facă de râs şi pe 20 august
la Top Management Meeting.

 

//

 

Cum stăteam la masă şi oricum se vorbea în germană
mă uitam pe pereţi – era desenată o vacă
şi părţile ei componente
cu o mică legendă într-un colţ al panoului.

La început au adus oala de supă. Era bună
şi dl. Corneliu i-a rugat să cureţe carnea de pe oase
iar oasele să i le împacheteze cu grijă în ceva termorezistent
ca să le ducă la Bucureşti acasă, la câini.

După supă, au adus carnea (cea de pe oase). Era bună
şi moale şi delicios de lejeră. Cu piure de pere
varză de Bruxelles şi cartofi mărunţiţi, amestecaţi cu
unt şi spanac. Aveau ţepuşe de aramă

cu care au extras măduvioara
şi ne-au servit-o fierbinte
pe nişte platouri mici. Am băut vin
dl. Corneliu a plătit şi într-un final am plecat

un taxi ne-a dus la aeroport. Şi iarăşi aeroport -
cel de acasă – cu şofer şi XC 90
plus doi câini lipiţi cu botul de geam
agitându-se bucuroşi pe bancheta din spate.

Erau mici (mi-i închipuisem mari) albi şi lăţoşi
păreau gemeni
dar aveau zgărdiţele diferite: unul Burberry şi celălalt
Fendi, Channel sau Dior – oricum ceva auriu.

Între două telefoane
dl. Corneliu m-a rugat să stau acolo, în spate, cu ei
dar să nu le spun ce le-a adus din Viena.
Le facem surpriză – mi-a zis – le facem surpriză.

 

//

 

Ultimul infarct l-ai făcut când încercai să vinzi
casa de la Grădina Icoanei. Te-a ridicat un rigipsar de pe jos
şi te-a trimis la spital cu un taxi. N-a avut la cine
să sune – pe maică-ta nu ai reuşit s-o convingi

să se mute cu tine aici. Vorbiţi la telefon o dată la 2-3 zile
şi de cele mai multe ori aberează, ultima oară
a primit două nemţoaice drogate în casă, crezând că
în sfârşit v-aţi întors, tu şi cu frate-tău. Pe el

nu l-ai văzut de ani buni – nu mai vrei să auzi nimic
de Milano, după cum nici de Praga, unde încă locuieşte
fosta (şi singura ta) iubită, Miss FHM Czech Republic 2001.
Acum, în spital, timpul se măsoară în mililitri

de glucoză şi calciu, nu există birouri notariale
şi cam toate lucrurile stau în general altfel. Îmi spui că
era bine dacă fratele tău făcea un copil. Ţi-ai fi dorit un nepot
căruia să-i faci acte pe casele din Bucureşti, Odessa şi Brno

+ hotelurile din Timişoara şi Belgrad. Un băieţel
care să intre pe geamul rezervei
purtat de o pereche de aripi, să te îmbrăţişeze
şi să te atingă cu două degete pe obraz, sau pe frunte.

 

//

 

Aveau converse şi lacoste
la acelaşi preţ, doar o diferenţă de 5-10 euro.
Era în toamna lui două mii şase, iar pe Maria
hilferstrasse nu apăruseră încă maşini albe

adidaşi albi, magazine cu mobilier alb.
Vroiam lacoste albi, dar dintr-un motiv obscur
mi-am cumpărat converse negri, cu o steluţă
neagră din piele, aplicată undeva-n lateral.

Seara ne-am strâns cu toţii la un restaurant
în Prater, unde se cântă, se bea bere
şi se mănâncă ciolan. Şi – aproape că-mi este
ruşine s-o spun – l-am recunoscut f. greu

pe dl. Corneliu aşa, fără costum şi cravată.
Era casual: purta nişte jeanşi cu multe fermoare
şi acei lacoste albi, superbi, pe care
mi-i dorisem atât de tare şi eu. Îi veneau minunat.

Îl priveam cum se mişcă neobosit printre mese
cum se fotografiază cu Billy şi Dror (veniţi din N.Y.
special pentru noi) şi, în mod sigur
atunci au luat împreună decizii importante, majore.

Mai apoi, peste un an – când au schimbat
fotoliile şi candelabrele în Fratelli şi au făcut totul
alb, alb – dânsul a apărut cu un Jaguar
XK convertible, personalizat, bleu-bebeluş.

 

//

 

Viaţa e un lung şir de plecări. Poate s-ar cuveni să punem
ghilimele, poate că spunem chestii vechi de 5000 ani.
Plecări din locuri în care tot revenim – aceleaşi ghilimele
- acelaşi hotel din care pleci acum cu actuala iubită

în care-ai mai fost şi acum 1 an – pasager – cu o domnişoară
cu care-ai rezistat numai 3 nopţi. Acelaşi hotel în care-ai stat
şi cu soţia acum 2 ani sau mai bine, fiindcă şi-a dorit f. tare
să testaţi un Junior Suite cu vedere la mare. După care

la mai puţin de 1 lună v-aţi separat. Ea a uitat definitiv
plajele europene, tu ai început să frecventezi nordul Moldovei -
ţi-ai înlocuit coupe-ul cu un SUV şi vrei să descoperi
schituri şi biserici uitate. Dai peste tot acatiste (ţi le printează

secretara pe glossy, înainte să pleci), faci cât mai multe
donaţii – saci de mâncare, rechizite şi haine – şi-ţi propui
să botezi un copil. Aşa a făcut ea, aşa face toată lumea mai nou
aşa vei face şi tu [...] Afară s-a oprit ploaia, vrei aer curat

dar te mulţumeşti cu climatizarea pornită şi geamul închis -
e hărmălaie, nişte cetăţeni îl strigă la megafon pe dl. Oprescu
şi cu greu mai poţi să lucrezi. Ai termene-limită,
iar Motti şi dl. Corneliu nu acceptă niciodată întârzieri.

 

//

 

Chiar dacă aţi avut condiţii egale
cam aşa se întâmplă în familiile cu 2 copii de acelaşi sex:
unul e urât, altul frumos. De cele mai multe ori
cel urât învaţă mai bine şi tu, cel frumos

preferi bagabondajul şi pizda
mai mult decât stiloul şi cartea. Tatăl tău până la urmă
înţelege asta şi te acceptă cum eşti
iar după ce termini într-un final facultatea

(cu hands free-uri şi băute crâncene până în ajunul licenţei
scrisă contra cost de un altul) te angajează la firmă la el
pe un salariu mare, astfel încât să ai şi tu impresia
că din banii pe care-i câştigi, în mai puţin de 2 ani

ajungi să-ţi faci singur o casă. Mai exact
două camere peste garajul din curtea vilei în care-ai crescut
cu scară interioară direct din garaj, ca atunci când vii
noaptea acasă măcar să nu-i deranjezi pe ai tăi.

(Se săturase şi bietul tău tată, d-zeu să-l ierte
să coboare dimineaţa în bucătărie şi
în loc să-şi bea cafeaua şi să-şi înceapă ziua frumos
sa dea peste vreo pizdă crăcită pe scaun pe-acolo

în timp ce tu vomiţi în baie, întors de 10-15 minute
de la vreun streaptease, pregătindu-te să mergi
la culcare cu noua iubită.) Peste mai puţin de un an
când s-a (l-au) curăţat (pe) taică-tu

exasperat de maică-ta, aveai să te muţi şi de-acolo.
Era într-o primăvară şi m-am nimerit şi eu pe la voi
fratele tău mai mic terminase facultatea şi avea deja un copil
iar tu, cu drujba-ntr-o mână şi cu sticla de Jack în cealaltă

tăiai anvelopele de la X3-ul maică-tii pentru că
plângea şi se ruga de tine să pleci definitiv
- venit de la streaptease ai intrat în bucătărie
ai deschis uşa frigiderului şi te-ai pişat înăuntru.

 

//

 

Fiindcă nu ştii cât durează înfiinţarea unui offshore.
Fiindcă nu eşti sigur că vor plăti.
Fiindcă e posibil să plătească, însă la cursul din ziua când vor primi OK-ul pe cashflow.
Fiindca ei au avocaţi. Şi tu n-ai coaiele lor. Deci nici avocaţii tăi
plătiţi cu maxim 5000 / contract
n-au coaiele unor avocaţi plătiţi cu minim 30
000 / acelaşi contract.

 

//

 

Dar până la urmă ieşiţi cu toţii la masă. Franz poartă o cămaşă
brodată cu flori lila pe fond bleumarin, despre care-ţi închipui
că a costat mult. Are un sacou gri de in, dar
observi imediat eticheta: e Zara. Îţi pare de neînţeles

şi revoltător. La fel ca povestea despre drumul lui
zilnic până la muncă: cu Lamborghini Gallardo de acasă
până la intrarea-n Viena, unde îl lasă într-o mare parcare
şi ia un Golf mic, cu care vine, lejer, la birou.

Lângă el e Andreas. Încă de la prima întâlnire ţi-a spus
că e gay, la fel cum un coleg de facultate a spus tuturor
în prima zi că el e evreu, ca să evite orice surprize. Andreas
stă cu nişte căşti în urechi, ascultă muzică clasică.

Franz comandă ton la grătar, cu lămâie şi rucola. Mănâncă
puţin din salată, aproape că nici nu se atinge de restul.
Îţi vorbeşte despre familia lui: are o fetiţă de 12 ani
care-l iubeşte mult, deşi îl vede rar. Ea doarme când el pleacă

şi la fel atunci când se-ntoarce. Franz doarme 3-4 ore / noapte:
pleacă la birou pe la 5 şi se-ntoarce noaptea la 12. Afli că soţia lui
nu lucrează şi uneori, dimineaţa, când o priveşte dormind
se gândeşte că nu, n-o cunoaşte deloc. Râde, şi te invită

să ciocniţi un pahar. Ar trebui să râzi şi tu, şi să bei. Doar că tu
ai prefera să dispari fix acum, să pleci cât mai departe
eventual la ai tăi, la Braşov. Acolo e discoteca fratelui tău.
Acolo, orice problemă se rezolvă telefonic sau cel mult cu bani.

 

//

 

Imediat ce am ajuns pe aeroport ne-am întâlnit întâmplător
cu un prieten de-al dânsului – impresar muzical, gen
venit să contracteze concertul George Michael din mai.
Au băut o cafea şi au stabilit să se vadă

amândoi mai pe seară, la cină, dar să-i aducă
şi pe “prietenii” lui, adică pe noi. Aşa că am mers toţi
la un restaurant indian undeva prin South Kensington.
Era plin, pe două etaje, verzui cu stucatură maro

şi la fel mi s-a părut şi chelnerul, ten verzui cu straie maro
şi probabil că şi d-lui Corneliu la fel, pentru că
efectiv i-a mâncat zilele bietului om
vorbindu-i direct în română şi punctând rareori frazele

cu câte-un cuvânt ţigănesc: “Haorde, dă-te dracu’
nu te fă că nu mă-nţelegi, adu – fii un pic mai atent, şefu’
- o cafea mare – eşti atent? so keres? – dar ai grijă
FĂRĂ frişcă, şefu’ ai grijă, te-am spart” până când Alina

i-a spus că vrea neapărat să plecăm. Şi atunci a dat-o afară, pe loc
iar în locul ei a angajat imediat pe altcineva
(a rezolvat totul rapid, numai din telefoane) un tip brunet
şi grăsuţ – Daniel Jenişor – căruia noi îi spunem DJ.

 

//

septembrie

 

Un turn de sticlă
înconjurat de păsări, în cercuri grele, egale.

Un ţipăt în lumina rece a serii
un foşnet umed, o maşină oprită la semafor. Doi oameni
în spatele draperiilor trase.

Plouă. Şi din nou
acea poveste a copilăriei, când ieşi desculţ
noaptea, afară
calci pe o broască şi-i simţi pielea moale a burţii
crăpând, sub piciorul tău cald.

g. vasiliu, u mthfk

 

din ce în ce timpul devine o cangrenă
pe care n-o bag în seamă
ajung să nu-mi mai doresc fapte mari
şi mă mulţumesc cu un fel de lene decentă

dincolo de aceşti pereţi
un milion de bărbaţi şi-au sfâşiat cămăşile albe
copiii lor grăbesc zilnic pasul spre şcoală
femeile lor merg în fabrici sau îngrijesc bătrânii bolnavi

ce-mi trebuie mie să fiu fericit? nici măcar dragostea ta
poate doar “al vieţii simplu miracol” – o cană de apă
o pâine caldă, o labă - şi iată cum ajung să-mi bag f tare pula-n ce scriu
şi iată cum de trei zile tot plouă, şi nimic nu contează

parov stelar – powder

 

 

nici în seara asta nici mâine

 

azi aş fi vrut să te văd
doar că la radio au anunţat ploaie furtună
iar tu eşti oricum toată ziua plecată

şi mă gândesc cum ar fi dacă
pur şi simplu nu te-ai mai întoarce acasă
nici în seara asta
nici mâine
şi nu ai mai da niciun semn niciodată
şi totul ar rămâne aşa
sec şi absurd
ca atunci când cumperi un pachet de ţigări de la chioşc
după care mergi mai departe

Anda, Ale, Eliza, Raul & Klaus

1.

Iniţial, cu tipul ăsta nu-mi permiteam să vorbesc la per tu. Mă sunase el, avea numărul meu de la un prof din facultate membru în comisia mea de diplomă, care mă remarcase şi pentru care bobocisem un pic, mai apoi. Tipul vroia să ne vedem, să discutăm despre o posibilă lucrare. Nu mi-a zis mai mult, doar că e ceva mare. Ceva mare = un mare mister. Nimic clar la început.

Am ajuns într-un final la el la birou, lucra angajat la o multinaţională. De fapt, o companie de dezvoltatori afiliată unei mari bănci austriece. Secretară, anticameră, aer condiţionat. Eu eram în blugi şi nu, nu era nicidecum vineri. Totuşi, cămaşa roz m-a salvat. Se purta rozul prin mediul corporate, de vreun an de zile, deja.

– Buna ziua! Să facem cunoştinţă încă o dată: Raul Greceanu.
– Anda Brezan, încântată.

M-a vârât într-o cameră, dintr-aceea standard, cu markere, retroproiector şi un fel de şevalet de aluminiu pe care zăceau răscrăcărate nişte foi A1, cu scheme de marketing mâzgălite neglijent, însă – hm! – dinamic. Da, „dinamic”, ăsta a fost ultimul cuvânt pe care l-am auzit după ce – timp de (maxim) 20 minute – mi-a vorbit la fel de aiurea, la fel de vag şi de politicos ca şi în cele 5-6 convorbiri telefonice pe care le-am avut până să stabilim ziua, ora şi locul întâlnirii. N-am înţeles ce vroia de la mine.

– Ne auzim pe mail, da? Sper că sunteţi de acord. Haideţi să comunicăm pe dinamic!
– ?

Şi nu mi-a mai răspuns, mi-a dat un ignore finuţ, doar mi-a făcut cu ochiul. Purta, evident, cravată roz. Cu nod mare, prosper. Până în guşă.

Am plecat. Peste vreo 2 săptămâni a revenit, tot cu un telefon. M-a sunat de fapt secretara, probabil nu una din cele care stăteau în hol cum intrai, ci alta, ceva gen „his personal assistant”. Erau pe Heathrow şi m-a pus imediat pe hold, am ascultat menuetul de Boccherini vreo 5 minute: îmi place f. tare să cred că domnul Greceanu încă era prin vreo cabină de veceu, îl durea burta şi încă nu terminase, iar secretara a reuşit să mă prindă la telefon mai repede decât crezuse el. Sau ea. (Iată o problemă de time management. Iată o anticipare.)

– Cum merge? Aţi mai lucrat ceva pentru noi? şi, fără să aştepte vreun răspuns: sunt pe Heathrow, trec acum pe lângă duty free-uri. Vă iau ceva? Când ne vedem?

Aveam să ne vedem la un prânz, peste câteva zile, la un restaurant gen „vă las pe dvs. să alegeţi restaurantul.” Îmi parcasem matizuţul pe o altă stradă, undeva ascuns după un pom. Îmi era un pic ruşine, nu vroiam să pierd nimic din ce ar fi putut însemna acea lucrare, nu vroiam să par unprofessional. (Tipul îmi forwarda periodic tot felul de chestii pe mail, gen „Cum să fii business în mod natural”, „Ce se întâmplă dacă Mahomed încă nu a clipit?” sau „10 trucuri pentru ca şeful să-ţi reconsidere o mărire de income”.) Îmi luasem laptopul cu mine – preferasem soluţia asta, mai degrabă decât să printez. Mi se părea mai business.

Păpam amândoi ciorbă
de burtă,
când dintr-o dată m-a luat o durere cruntă
de burtă – de dimineaţă păpasem
o felie de pepene. Cu chiftele
reci
rămase de sâmbătă, de când
trecuse
mama pe la mine şi
îmi gătise.
(Mă servise.)

Aşa că l-am lăsat pe domnul Raul Greceanu vreo 20 minute singur la masă. Ştiam că nu se face, cf. Codului (de business), dar literalmente mă scăpam pe mine. Simţeam că îmi plezneşte aţa, la tanga… Când m-am întors, albă la faţă, m-am scuzat cu delicateţe. I-am zis că mi-a fost greaţă, că mi-a fost rău, probabil de la smântana din ciorbă. I s-a părut inadmisibil şi a vrut să cheme toţi chelnerii, să-i alinieze pe-acolo. A vrut să-şi sune şeful, să-i spună toată povestea, sintetic, ca într-un Minute of Meeting bine făcut, şi să-i ceară un feedback, atunci, pe loc. Până la urmă i-a scris un mail from his sexy iPhone (încă nu apăruseră la noi) cu subject: „pls reply a s a p”.

Pentru amândoi, filmul începea deja să se construiască cum nu se putea mai efficient: pe milă. Îmi imaginam deja ceea ce avea să se întâmple cu noi. Ceea ce avea să încununeze relaţia noastră. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel, însă cu un delay de vreo 2 ani:
o factură
destul de interesantă dpdv sumă.

Părea chiar îngrijorat, credea că
am vomitat
şi mi-a sugerat
cu blândeţe
ca de-acum înainte să nu mai folosim unul cu altul pronumele personal de politeţe.
Cu alte cuvinte, la acel kick-off meeting, eu
am marcat: Raul era încântat
de tot ce i-am arătat,
de ceea ce (până atunci) am lucrat.

*

2.

Părea fericită. Îi luasem de ziua ei o trusă de bigudiuri Remington – cele mai bune din lume, din câte se pare. O invidiam pentru asta. De fapt, o invidiam cam pentru tot: pentru pielea ca hârtia cerată, pentru paloarea inumană a chipului său, pentru părul lung lung şi blond. Pentru că nu avea aproape deloc pilozitate, pe nicăieri.

– Vai, cum îţi stă cu astea, ce mult mă bucur pentru tine. Sunt bune, nu? Mi-era teamă că n-or să-ţi placă, îi spun, stând în picioare în spatele ei. Îmi face cu mâna din oglinda, e un copil agitat.
– Daaaa, superbune. Ce faci, tu? Pe unde ai intrat? îmi zise, întorcându-se către mine, cu alea în cap. Îi statea bine, îi rotunjeau făţuca. Arăta ca o lună plină. Un cozonăcel.
– Am ajuns mai devreme, sper că nu e o problemă. Era uşa deschisă. Mama ta nu e, nu? întreb eu, gen „ca şi când”.

Evident că maică-sa nu era. Ştiam asta foarte bine, era joi seara şi avea întâlnirea aceea misterioasă cu grupul ei de suport, sau ce-o fi fost. De-aia şi venisem direct la ea acasă, în loc să ne vedem ca de obicei în colţ la Ramada.

Mă înşelasem, însă. Ale nu era deloc fericită. După accident şi înmormântare, cât timp Eliza a fost plecată, profitase de ocazie şi cunoscuse un tip ciudăţel, Klaus. Tipul ăsta venise de puţin timp în România, doar el şi taică-său care lucra ceva pe financial assets. Era, probabil, vreun greu şi el, şi fusese delegat aici pentru câţiva ani. Klaus vroia să se înscrie la o facultate, intenţiona să-şi echivaleze câte ceva din studii, să meargă mai departe, dar tot amâna ziua în care să se mobilizeze. Teoretic, făcea nişte cursuri de limbă română, dar între timp îşi găsise o preocupare: Astroclubul Român (era peste drum de casa lui, pe Lascar Catargiu.) Îşi cumpărase un telescop şi deja începea să se priceapă. Aproape în fiecare noapte mergea zeci, uneori sute de kilometri, cu SUV-uleţul lui, până când găsea un câmp frumos, pustiu, în afara oraşului. Îşi monta telescopul acolo şi se uita la stele, singur, ore în şir. Ziua, în schimb, dormea.

– Se vede că am plâns? întrebă Ale.
– Ai plâns? Nu se vede, ai doar cearcănele tale, dulcici.

Nu zicea nimic, părea doar că stă să plângă şi se chinuie să n-o facă.

– Ale, ai plâns? am întrebat-o încă o dată, mai răspicat. Tot ezita să spună ceva, se uita neliniştită în stânga şi-n dreapta. Până la urmă, zise:
–Anda, ştii bine… De ziua mea mama nu mi-a cumpărat nimic, m-a rugat doar să-i promit că renunţ la tot grupul! Mi-a zis că acela este cel mai frumos cadou pe care mi-l poate oferi.

Izbucni până la urmă în plâns. Am luat-o în braţe, îmi era milă de ea. Şi asta îmi plăcea mai mult ca oricând, îmi plăcea să o văd aşa, devastată. I se întinsese tot machiajul şi parcă începuse să degaje un miros fin, aspru, înţepător. Sau poate eram eu, cu transpiraţia mea şi tot ce simţeam rece, pe ceafă. Simţeam cum îmi bate inima, simţeam cum îi bate inima. Stătea agăţată de mine, îşi lipise gura de gâtul meu. Cred că avea gura încleiată. Mi-ar fi plăcut să aibă gura încleiată.

– Şi nu e doar asta. Încerc să-l uit şi pe el, Anda. M-a speriat foarte tare. Îi promisesem mamei că încerc iarăşi să ies cu un băiat. Vreau, dar nu pot… cu el nu pot, mai zise. Apoi tăcu. Doar mă strângea în braţe, şi plângea, încetişor.

Nu era fericită, aşadar. După ce a vorbit o vreme cu el pe mess, au hotărât să iasă. Au mers împreună pe un câmp aproape de mănăstirea Cernica. Acolo, Klaus a scos din portbagaj piesele telescopului şi, la lumina farurilor, a început să-l asambleze, cu grijă. Ale îl urmărea cum se mişcă, stângaci, cu gesturi mici, uşor smucite. I se făcuse frig. Îşi dorea să fie şi Eliza acolo, lângă ea. Sau poate doar mâinile ei.

Dacă ascultai cu atenţie, dinspre mănăstire se auzea slujba de la miezul nopţii. Şi greieri, lăcuste, brotăcei. Miriştile încă mai miroseau a fum, era cald. Klaus a montat telescopul şi a invitat-o să privească inelul lui Saturn. Când fata s-a aplecat, a încercat să o atingă. Ea l-a lăsat, deşi începuse deja să tremure. Dădea semne că ar vrea să plece.

„De ce tremuri? Mai stai aşa, nemişcată, încă două minute, te rog. Te rog mult, mult de tot…” îi şopti el, pentru prima oară în limba română, într-o română aproape perfectă.

*

3.

Era frumos şi dureros. Era frumos,
căci dureros: se vedeau numai la înmormântări.

Ultima oară la cea a lui Raul, căruia – din câte se ştia – i se trăsese de la one big fucking OD. Iar cu 2 săptămâni mai devreme la cea a italianului care trăia cu mama Elizei şi a copilului (de 5 ani) pe care-l făcuse cu ea (accident de maşină, terci, şi el şi băieţelul.) Eliza nu venise nici la una, nici la cealaltă. Era probabil destul de şocată şi maică-sa alesese să o trimită pentru o lună de zile undeva în Slovenia, departe, cu nişte prieteni de familie care aveau o casă de vacanţă acolo, la munte. În felul acesta, Ale se simţea în sfârşit liberă şi putu să-i urmărească nestingherită absolut toate mişcările, filmându-l pe ascuns, încercând chiar să se apropie de el ca să-i simta mirosul. Îi plăcea: era rotunjor, mic de statură, cu nenumărate accesorii vintage, feţişoara trasă din compas, o piele sidefie şi foarte întinsă. Ai fi zis că dacă îi faci o mică zgârietură cu unghia pe obraz, crapă. Avea păr numai pe cap, blond-cânepiu, crescut / tuns „neglijent”. Pe faţă, pe mâini: nimic.

Îl chema Klaus, şi plângea. Ale deja aflase despre el că era cel mai bun prieten al lui Raul, deci în mod sigur avea şi cele mai bune timbre, iar ăsta era încă un plus la S-ul din SWOT-ul acestui copil dulce, dulce, dulce. Atât de dulce, încât pentru Ale cele două săptămâni care au trecut între înmormântări au fost un calvar. De-aia s-a bucurat până la urmă destul de mult atunci când a aflat de moartea lui Raul: un nou prilej ca să-l observe încă o dată pe puştiul blond şi grăsuţ, cu vârsta incertă (19? 29?), din cauza căruia făcuse atâtea şi atâtea nopţi albe în ultimul timp.

Klaus nu fusese doar prieten cu Raul. Dacă Ale ar fi avut vreodată şansa să-l vadă gol, pe pielea extrem de fină a feselor sale ar fi observat patru cicatrici, de la patru incizii, mici: literele R şi A pe fesa stângă, respectiv – exact! – U şi L pe cea dreaptă. Mai mult, deasupra despicăturii dintre acestea, la baza coloanei, în relaţie cu Muladhara Chakra, se putea observa un alt semn care în momentele de maximă intensitate îi pulsa, emoţionant, rozaliu, aproape transparent. Era o inimă
pe care Raul i-o desenase lui Klaus
cu ceară încinsă
într-o noapte de iarnă
la baza pârtiei din Predeal, când l-a dezbrăcat
şi l-a pliat
cu blândeţe
pe capota maşinii.

Lucrurile ar fi stat cu totul şi cu totul altfel, dacă Ale ar fi ştiut aceste amănunte.

Însă nu le ştia.
Şi nici nu mai avea să le afle. Niciodată.

*

4.

De-abia intrasem pe uşă când, dintr-o dată, am recunoscut-o, pierdută pe undeva prin mulţime. Şi ea pe mine. Doar că – lucky me – asta după câteva secunde, suficiente cât:

1. să îi dau drumul la mână lui Klaus, care s-a prins şi el, s-a făcut mic şi s-a dizolvat imediat;
2. să îmi montez instant Chipul, adică fix ceea ce detest cel mai mult să fac – de când cu forumul de self improvement & personality stuff – dar uneori n-am încotro. Lumea e cum e, eu sunt cum sunt;
3. să îmi înghit nodul, în timp ce încercam
în fine, 4. să-mi dezleg limba, într-un mare fel, gen: „hei, Ale… nu te-am recunoscut din prima, e demenţă aici… eşti singură, când ai venit, ce faci?”

Ale era singură, evident că venise înaintea mea şi deocamdată nu făcea nimic. Era ca de obicei placidă, însă, tot ca de obicei, palidă şi frumoasă – avea, aşa, un aer şters, diafan, misterios, care mă atrăsese dintotdeauna şi f. probabil că nici orange bud după cum nici white widow sau alte chestii mai tari nu-şi mai făceau cine-ştie-ce efect la ea; auzisem că trecuse pe timbre şi nu putea fi decât mişto, o invidiam overall (şi pt. asta).

Am mers împreună la bar şi-am vorbit, ne-am luat ceva, ne-am întors pe canapea, ea a scos tabachera argintie, minusculă (de care ştiam toţi, şi asta încă de dinainte ca în grup să apară Eliza + toată povestea care a urmat mai apoi), a desfăcut-o încet şi am continuat să vorbim, greu de spus ce şi, oricum, nu asta contează, cât mai degrabă faptul că atunci mai mult ca oricând am fost aproape de ea, şi am simţit încet-încet că pot s-o pierd pe Eliza, că în sfârşit există speranţe să-mi consum mica mea poveste din trecut într-un mod funny & inteligent – căci despre fulgerătorul episod Klaus nici nu mai putea fi vorba… Ar fi fost, totuşi, fatal să mă fi văzut cineva din grup alături de el şi ştiu că e puţin bullshit să amintesc iarăşi despre forumul de dezvoltare personală, însă closing the past cu toate procedeele nerezonabile în care eram încurajaţi s-o facem, când interzici accesul, gen… şi pui TU stăpânire pe trauma ta, numai şi numai pentru că e a ta, mi s-a părut că începea, în sfârşit, să funcţioneze. Şi simpla atingere a peliculei străvezii de pe buzele ei, răsuflarea îngheţată în apropierea buzelor mele, rotunjimea umerilor, vocea şi totul, absolut totul în afara oricărui story.

Pur

distant
glacial şi electrizant deopotrivă.

Peste nici o oră (încă sub trip? Sau poate încă traumatizată la modul uber_fain de Ale şi toată experienţa cu ea) am ratat toaleta fetelor, am deschis uşa alăturată şi l-am văzut: se sprijinea cu un picior de chiuvetă, transpirat, masturbându-se în oglindă, cu gesturi ample. Atunci mi-am dorit să nu fi ştiut nimic despre el, mi-am fi dorit din suflet ca el să fi fost Iluzia. Sau acea Wrong Option, cum o numea trainerul meu de la forum. M-a recunoscut şi a izbucnit într-un râs sălbatic, mai degrabă un urlet.

Când m-am întors, Ale plecase. În picioare, singură, lângă bar, Eliza.

*

5.

“În zadar încearcă mama ta să mă îndepărteze de tine. În zadar. Nu pot să accept asta (aşa cum nu am putut să accept ieri invazia celor patru în grupul nostru), deşi înţeleg că-i este greu să mai fie obiectivă, după tot ce a pătimit în ultima vreme. Iar asta, oricum, pe fondul unei vieţi absolut dezastruoase şi cu puţine momente valabile – zic eu, fără să fiu rea, mă ştii tu bine, pot mai mult – precum cele câteva zeci de minute care adună la un loc secundele de orgasm înşirate de-a lungul anilor, gen… Sfâşietoare megadrama ei: o femeie căreia nici astăzi, la patruzeci şi ceva de ani, bunul Dumnezeu nu se încumetă să-i ofere Echilibrul şi Pacea, după două divorţuri, nu-ştiu-câte părăsiri, cu înşelat şi tot tacâmul, la care se adaugă, în fine, ultima nenorocire: accidentul de luna trecută. Moartea lui şi a copilului pe care-l aveau împreună, frăţiorul tău (vitreg, dar tot frăţior, whatever…), scena finală de la înmormântare, tubul salvator de lidocaină şi tot ce-a urmat mai apoi.

Nu ştiu ce-aş putea să-ţi mai spun, ultima oară când am mers toţi la casa voastră de la Breaza, înainte să se întâmple nenorocirea, mi s-a părut că lucrurile dintre noi erau nu tolerate, ci acceptate. De toată lumea. Până şi cel mic înţelesese totul, am simţit asta în dimineaţa de după, la micul-dejun pe terasă. Urmat de un superb teasing, again and again, pentru mai mult de o oră, în bucătărie, cu mama ta, când am ajutat-o amândouă pe doamna Maria la sufleul de dovlecei (yummmmmy…) Dar aşa a hotărât Dumnezeu:

ca noaptea aceea să fie ultima
în care aveam să mai fiu invadată de fluxurile tale de chi
(palidă
lipită cu spatele gol de lambriul mansardei
sub lumina sidefie a lunii
cernută printre vârfuri de brazi)

Şi la ce bun toate astea, Eliza? Pentru ca, la nici o săptămână, mama ta să mă RESPINGĂ?

Îmi e tare greu, plâng, mă chinui şi disper… Să ştii că am mers iarăşi la părintele Badea. L-am rugat să-mi deschidă Cartea. Părintele este un om bun, mi-a citit.

Am hotărât să-ţi spun acum toate astea, nu cred că sentimentele pot fi trucate, Eliza. Şi tu ştii asta fooarte bine. Poate că o ştii chiar mai bine ca mine. Nu cred că merit asta, nu cred că meriţi asta. Respect suferinţa mamei tale, dar pentru mine ea este Particula Σ şi am să fac TOTUL pentru a închide ecuaţia cât mai repede cu putinţă.

Pentru a fi, iarăşi, alături de tine!

Te sărut,
Anda”

*

6.

M-am hotărât să ţin un fel de cură. E cod galben şi pentru mine, deja, e nasol: respir din ce în ce mai greu, mă deplasez din ce în ce mai greu. În mai puţin de 2 luni – de când cu accidentul şi, implicit, de când mi s-a interzis să mai merg la gym – am luat aproape 4 kg faţă de greutatea mea obişnuită, sâmbătă în Suburbia mi se părea că mă asfixiez şi-i asfixiez la rândul meu pe cei din jur, n-am putut să mă mişc, deloc, după ce timp de 2 ore probasem, în disperare, haine, acasă la Eliza (am impresia că nu mă mai încape nimic) şi până la urmă am împrumutat o rochie de-a ei (de fapt, de-a maică-sii), iar ea şi-a luat aceiaşi jeanşi skinny, superbi, pe care-i poartă întotdeauna, absolut peste tot. Şi e normal, pentru că-i vin piesă. Şi ea e piesă… dar nu mai vreau să mă gândesc la asta. Pur şi simplu nu mai vreau, i-am promis amândouă maică-sii că no more, gata.

La fel şi acum, cu îngheţata. Gata, probabil că va fi ultima. Îmi doresc să fie ultima. Îmi impun, gen. Aşa cum mă pot abţine de la fumat (fumez doar Vogue Cherry de 2 luni – poate mai vin şi de-aici problemele de silhouette bla bla…), aşa cum mă pot abţine şi de la alte tentaţii (vezi → my sweet Ellyse…) tot aşa mă voi abţine şi de la chestiile care îngraşă. Deci acum, 4 the last time, intru şi mă aşez la coadă. La coadă, normal, pentru că e f. cald, e multă lume, şi lumea cumpără wafe la 1.5 ron. În plus, vacanţa şcolară, deci o groază de meniuri. Cu jucării. Pentru copii.

Tipul de la ghişeu (plăcuţă: “Alexandru”) mă salută de sub un cozoroc prins la spate, cu arici. Un surogat de şapcă, u know it. Ţine capul în jos (e tuns scurt, e şaten deschis, probabil creţ), îmi vorbeşte în timp ce tastează. Îi dictez, mă îngână. Repetă ce-i spun, cred că-mi confirmă. Şi mai cred că-mi zâmbeşte, cu toţi dinţii. Aproape că-i vad doar bărbia şi dinţii.

Aproape că-i simt zâmbetul. Şi nu,
nu e colgate. Are dinţii
strâmbi.

(Eliza a purtat chiar şi aparat o vreme, dar până la urmă a renunţat. E mult mai chic acum. Dintotdeauna spunea că dinţii neregulaţi sunt mai expresivi, că sunt un semn, acel om e însemnat, are ceva special.)

În sfârşit, îşi ridică privirea şi, cu un quelque chose de adolescent american, mă fixează puţin. Îmi zâmbeşte, din nou. Şi încep să aud huruitul chillerelor, fluxurile de aer alunecând prin conductele HVAC şi totul amplificat, cei 72 dB ai celor 2 compresoare crescând exponenţial odată cu 7,66 mc/s de aer rece care mă învăluie… şi mă gândesc la cistita mea, la tot ce înseamnă acest coşmar, chinul din fiecare vară, cu fluctuaţii gen aer condiţionat vs. caniculă (azi cod galben, a 2-a zi consecutiv) care mă dau complet peste cap, mă gândesc la durerile pe care le simt când şi când în partea de jos, dureri care îmi compromit toată frumuseţea Anotimpului Estival, toată magia vacanţei. Îmi şopteste: “Aici sau la pachet?”

„La pachet…”

Ne intersectăm. Pentru câteva fracţiuni de secundă.

Zâmbetul îi dezveleşte toată dantura, are buze ca extratoppingul de căpşuni. Reci, probabil.
De sub cozoroc, ochiul drept
cu o mare pată muştar-vineţie. Ochiul umflat. Irizaţii,
vinişoare de sânge. Şi o privire
limpede,
albastră.

“Linger on
your pale blue eyes / Linger on
your pale blue eyes…”

*

Poemul despre cei doi

 

Cu mâinile aşezate cuvios pe genunchi
aştepţi doar un semn.

Îţi aşezi uşor straiele, părul şi barba
lungi, strălucitoare. Şi pielea ta
capătă o pojghiţă trandafirie. Şi degetele
când ating ştergarul de cânepă.

Şi te strecori anevoie
pe sub grinzile podului, grăbeşti pasul
pe un coridor înclinat, amestecând bătăi de aripi
cu mişcările frânte ale corpului.

Din pat, afli spărtura aceea
sus, în tavan.
Şi de acolo toată căldura cirezilor de vite.
Şi de acolo făptura celuilalt,

alunecând iute prin spatele tău, cu o mantie
pliată în mii de falduri egale,

cu două azime crude pe care le duce-n altar,
cu două lacăte în lumina vitraliului, la amiază.

zilele cresc / încep să descrească

.

aproape că a trecut al doilea an
şi tu probabil că locuieşti acum la ai tăi
sau – cine ştie? – te descurci singură

recunosc
îmi place să cred că iniţial
te-ai instalat acasă cu ei şi ai rămas acolo până-ntr-o zi
când ţi-ai împachetat şi te-ai mutat la bunica
hăituită de maică-ta care te tot întreba când vii
unde pleci ce-ai mâncat

sau poate că stai ca la carte (cu ăla) undeva central
într-un apartament aranjat chiar de tine
“pus la punct” din banii lui taică-so – deputat
consilier judeţean
sau ce pula mea o fi el pe acolo

umblu aiurea pe google şi din nou
aceeaşi poveste - un text de-al tău în care aberezi
despre dansul contemporan şi Bucureştiul
avid iubitor de performing arts şi nu mai vreau
nimic gen faze cu tine – îmi e de-ajuns că tremur
când trec pe Edgar Quinet şi văd blocul ăla şubred
în care ai rezistat 10 luni
până te-ai cărat definitiv departe de Bucureşti
şi chirii şi zumzet monden

tremur pentru că am filmul setat pe afectiv şi vag ştiinţific
(marca betonului din anii ’30 + secţiunea grinzilor de faţadă
din cauza cărora puteai eventual să mori la cutremur
într-una din nopţile acelea când eu
din Rahova, şi tu
tu de acolo din centru)

.

pe câmp (poveste la 27 ani)

 

se treziseră cu toţii din noapte

ăl bătrân tăiase un berbec şi-l fierbea
ca să facă 4-5 kilograme de sloi – o pastramă
pe care o ţineau peste vară în putini şi
din care luau la ei
atunci când plecau mai multe zile de-acasă

era una din acele nopţi calde
în săptămâna culesului
şi ea
cea mai mică dintre surori
pentru întâia oară avea să vadă pe cer un enorm
bulgăre alb
împrăştiind lumina în dâre egale
peste oameni şi vite
peste vârfurile uscate ale cocenilor de porumb

la ani buni şi zeci de kilometri distanţă
el – cel mai mare dintre băieţi, în total 11 fraţi -
deshamă caii, îi priponeşte şi
face un foc mare în care aruncă şi câţiva dovleci
să se coacă până dimineaţa, în spuză

nicăieri nu dormi mai bine
ca sub coviltirul de floarea-soarelui
acoperit cu frunze de brustur

pe câmp, doar greierii şi ronţăitul cailor
noaptea
peste pogoane

 

.

 

eram la masa de duminică -
supă cu tăiţei de casă, pilaf, sifoane şi pepeni

- peste câteva ore urma să împlineşti 27 ani
şi povestea asta a fost cadoul bunicilor tăi, pentru tine

eu pe tata nu l-am văzut niciodată plângând

 

când am ajuns era deja întuneric
şi un aer umed – octombrie, da – începuse şcoala
însă mă simţeam bine, reuşisem să intru în casa aia pustie
fără să simt aproape nimic

am coborât amândoi în beci după vin
era prima oară când ne întorceam acolo după moartea bunică-mii
tata părea afectat, dar şi vesel – poate fiindcă venisem cu el -
încercam să dibuim nişte chibrituri, resturi de lumânări
pe o poliţă, lângă uşă

din coşare auzeam găinile, cei doi câini
şi cu toate că trecuseră două, sau poate trei luni
podeaua de pământ lipicios
încă mai păstra mirosuri de tescovină, prăştină şi hrean

am reuşit să aprind lumânarea şi
atunci l-am văzut – cu buzele încordate, puţin aplecat
încerca să se controleze
şi de-abia a putut să îmi zică “te rog
aşteaptă-mă afară, mă descurc singur aici”

după aproape jumătate de oră, când a venit
se mişca greu, avea ochii roşii
damigeana de două vedre într-o mână
şi lacătul ăla rusesc
în cealaltă

s-a urcat în maşină
şi într-un târziu am plecat
luase într-o sacoşă tot felul de lucruri din casă
fotografii, un goblen cu două lebede cusut pe o pânză verzuie
icoana cu ramă pirogravată, ovală

o parte din astea au ajuns între timp la mătuşă-mea
iar restul au fost aruncate de mama
imediat după ce el a murit – adică
la nici o lună de zile de la această poveste

cântec (mai vechi)

 

O după-amiază leneşă ca-n Faith No More -
vagi ecouri de film sud-american răzbat prin pereţi,
un ţipăt de-afară
un tramvai îngheţat
şi aşteptarea mea încordată
rutina celor câteva ore care ar trebui să mai treacă
până când reuşesc, în sfârşit, să te văd.

Se tot întrerupe curentul
şi parcă retrăiesc acea deznădejde, acea clipă ultimă în care
totul rămâne pe loc
ca în copilăria mea de cavit şi glucoză
când pictam cuminte la lumina halucinantă a lămpii cu gaz
- deal înverzit, vază cu flori, la piaţă -
iar a doua zi
aerul rece al dimineţii făcea
dealul albastru, florile gri, gutuile maronii.

O după-amiază în care
mă tot învârt gol prin casă, hotărât
să-mi tratez îndatoririle lucrative – la propriu – cu pula
să mă justific până la urmă Anastasiei pe mess
să-i vând kilogramul de bullshit
să-mi joc cât mai bine drama unui suflet naiv:
                           zodia, destinul
                           profesia asta cerebrală însă
                           “deopotrivă artistică”
                           vara, toamna şi melancolia apăsătoare a iernii
                           primăvara hipnotică

şi să resping
spre eventuala mirare a prietenilor mei, cea mai performantă
maşinărie de sex

aşteptând ca un copil
ora fixă – ora aceea în care-am să ştiu sigur
că şi tu te gândeşti doar la mine.

interior (track 01)

 

te văd prin uşa crăpată -
o rochie din bumbac, şifonată
ridicată
peste piciorul întins, celălalt arcuit
- corpul tău
un imens bumerang amorţit

gura întredeschisă
respiri
greu
şi-ţi ating corpul ca şi când aş atinge un exponat de muzeu
şi-mi aşez mâna
de-a lungul piciorului tău

privesc
măsor
apăs
uşor

creierul meu e
creierul unei femele gestante – ochii tăi adormiţi
smochinele coapte

probabil şampon

.

o dedicaţie pentru tovarăşul meu Adrian

 

 

de-o oră am ieşit de la duş
dar încă mai simt furnicăturile alea în palme
o fi din cauză că n-am voie apă fierbinte
(am probleme uşoare cardiovasculare

şi din când în când mi-e frică să nu mor
să nu belesc şi eu pula ca tata
să provoc durere în lanţ să se ducă dracu nevastă copii
să-i nenorocesc pe toţi să-i dau peste cap)

.

tăticule tu poate că mă vezi de sus din cer
chiar dacă nu-ţi mai bate inima
of tată eu plâng aici mă chinui şi disper
şi-ncerc s-o menajez pe mama mea

azi am vbit iarăşi pe mess cu ea
ne certăm mereu nu mă-nţeleg deloc cu ea

.

eram un copilandru de 4-5 ani când m-ai luat
cu tine la duşuri în camping – mama rămăsese la cort prăjea
carne de-aia bună de la borcan din untură făcea
omletă sau vreo salată ceva

my sister (de-abia mergea în picioare) gângurea
stătea pe oliţă pe-acolo şi ea

.

ai controlat cabinele – mai erau câţiva părinţi cu copii
- am intrat amândoi
iar după ce m-ai spălat mi-ai zis că vrei să-ţi faci şi tu baie
şi m-ai trimis la cort înapoi

am plecat
dar după numai 2 minute m-am întors
- îmi rămăsese pe piept un lichid lipicios (*)
habar n-aveam ce era

şi atunci te-am văzut (tu nu m-ai văzut te spălai pe cap
aveai ochii închişi) aveai o pulă enormă tată
m-am speriat am început să plâng am rupt-o la fugă
şi până astăzi n-am mai spus asta la nimenea

.

sâmbătă merg cu mama la bucureşti
o duc cu maşina la dragonul roşu
ca să-ţi luăm haine să le dăm de pomană la toamnă
când îţi facem cele lumeşti

 

 

 

 

 

(*) probabil şampon

o noapte la Napoli

 

aici ne hrănim doar cu Molko şi Tori Amos
rătăcim prin curtea asta minusculă ca printr-un hol de spital
tu ai o bicicletă albastră – eu
câteva trepte care duc în stanţele burgheze de la etaj

seara mutăm întotdeauna paturile
din camera lui Sebi în camera ta

două corpuri străvezii aruncate pe
două paturi cu vopseaua cojită
consumăm nopţi egale
şi gesturi care nu mai reuşesc să mişte aerul dintre noi

ai mei (până la urmă au aflat)
m-au sunat şi mi-au zis că
totul e bine – mama îşi ia tratamentul
sora mea a crescut şi merge înainte cu şcoala

tu te ascunzi – nu pot să-ţi vorbesc
blochez uşile, arunc toate cheile
- dragostea noastră e un fruct
pe care zadarnic îl împărţim în felii geometrice

se face târziu
minutele trec prin mine fierbinţi şi adorm singur
înfăşurat în cearşafuri de mort

peste lămâi pluteşte un abur incandescent / acum e prima oară când mi-aş dori să te pierd